Ma intorc dupa o luuunga pauza in care am inceput facultatea , in care mi-am umplut timpul cu multe altele ...ma intorc nostalgica si spun ca mi-am inchipuit cum era viata , dar numai in imagini fixe : instantanee ale anilor de glorie , in culori usor spalacite , totul incremenit ca intr-o reclama pentru modelul de viata care ne-a fost mereu promisa drept inevitabila .Un paradis de dulceata si lumina, de mese in aer liber si strangeri de mana ferme , de munca grea , iubire adevarata si fair-play. Asa cum trebuie sa fie viata . In schimb plutim in deriva , fara carisma, regie si scenariu , si in cele din urma , mecanismul se intepeneste si ne dam seama ca , oricum , nimeni nu se uita la noi . Suntem atat de obisnuiti ca evenimentele sa fie descrise in culori precise , incat atunci cand chiar ni se intampla si viata nu seamana deloc cu ce ne asteptam , pur si simplu nu stim cum sa reactionam.Vietile noastre ne devin noua insine de necunoscut . Ar trebui sa incercam in continuare sa fim fericiti , cand totul pare imperfect , dezordonat si tern?
